CAPITOLUL 3: Prelucrări alfa-numerice

(continuare)

p. 54

3.12. Sugestii pentru organizarea fişelor

Organizarea corectă a fişelor, fie ele de şantier sau de laborator/depozit, este determinantă pentru reuşita întreprinderii. Este observabilă tendinţa de a fetişiza un model sau altul, fie că sunt modele ale “profesorului”, fie modele de import, mai mult sau mai puţin recente. “Îngheţarea în proiect” nu se datorează atât sclerozei conceptuale (deşi poate conduce la acest trist sfârşit), cât uneltelor folosite. Este de înţeles că un cercetător care are mii de fişe-hârtie completate într-un anumit mod - să devină foarte rezistent la orice tentativă de renovare a sistemei. Dacă aceleaşi mii de înregistrări ar fi făcute pe suport magnetic, problema ar fi de o sută de ori mai simplă (cifra este simbolică, dar deloc exagerată). Stăpânirea posibilităţilor medii ale programelor de baze de date actuale poate face ca lucruri aparent foarte deosebite să poată fi compatibilizate cu preţuri rezonabile de timp şi efort.

Am făcut aceste precizări pentru a putea afirma – dacă se poate fără să şochez - că nu există “modele”; există doar şantiere, colective şi culturi cu problematici distincte. Iar unei problematici distincte trebuie să-i corespundă o organizare logică şi logistică specifice. Iată de ce rândurile de încheiere ale acestui studiu teoretic au doar valoare de sugestie. De altfel, prezentarea unui sistem de lucru complet ar necesita o lucrare aparte, de dimensiunile unei cărţi (posibil în mai multe volume)[31].

Cel mai simplu model (chiar dacă nu pare, la prima vedere) este cel prezentat, schematic, în Anexe, punctul N (p. 34, primele trei paliere), şi este inspirat din practica ceramiştilor britanici[32]. În esenţă, metoda se bazează pe proprietăţile relaţionale ale aplicaţiilor computerizate, “împachetând” multă informaţie în coduri simple şi integrând-o nivelului următor. Astfel, codul decor “A” înseamnă “decor prin incizie simplă, orizontal-circulară, pe umărul vasului”, cod care se integrează tabelei următoare, a tipului de fabricaţie. Codul de fabricaţie “A” (de exemplu) înseamnă “vas lucrat la roată lentă, roşu la suprafaţă, cenuşiu în spărtură, cu duritate mare, rugozitate mare (respectiv adjectivul aspru), textură crestată (sau grosolană), având ca incluzii nisip şi cioburi pisate, de mărime şi frecvenţă medie, suprafaţa acoperită cu un strat de lut fin; cod decor A”. Codul de fabricaţie “A” este apoi utilizat în fişa-inventar, care, în sfârşit, se ocupă de obiectul concret. Se poate opta pentru excluderea codului decor din codul de fabricaţie (varianta de pe palierul 4), ceea ce recomand călduros; puteţi altfel întâlni fragmente din aceeaşi piesă, unul cu decor, unul fără, care vor figura la un cod de fabricaţie diferit.

Folosirea codurilor provizorii şi definitive se datorează unui fapt care cred că este evident: nu ştim de la început ceea ce pământul va scoate, şi chiar dacă am şti acest lucru - vederea de ansamblu pe care o avem la începuturile prelucrării nu poate fi foarte bună. De fapt în fişă nu va exista decât un cod (cel provizoriu), echivalările fiind de făcut numai după încheierea prelucrării. În exemplu figurează ambele câmpuri doar pentru a arăta cum se fac echivalările. Operaţiunea de schimbare a codurilor provizorii cu cele definitive se poate face foarte repede, respectiv cam zece minute pentru 10000 de înregistrări.

p. 56

Câteva comentarii sunt necesare pentru fişa-inventar, prezentată în Anexe, la p. 34. În primul rând, este necesar un câmp pentru precizarea contextului piesei ceramice. Se precizează fie unitatea stratigrafică (cu varianta pachetului-inventar) din care provine, sau, în varianta prelucrării lucrărilor publicate - trimiterile bibliografice. În ambele situaţii cele două câmpuri fac trimitere la tabele secundare (Unităţi stratigrafice sau Bibliografie) unde se dau informaţii complete. Câmpul “parte prezentă”, prezentat aici ca optativ, este în fapt unul foarte important, trebuind să indice ceea ce fragmentul ceramic păstrează din ceea ce s-ar bănui că ar fi întregul. Tot aici ar trebui descrise părţile constituţional absente (Codul Buko modificat, v. § 3.2. sau Figura 18), indicate în exemplul dat în paranteză. Tot aici ar trebui să existe un câmp “accidente morfologice” (§ 3.3. sau Anexe, lista I), un câmp despre morfologia buzelor (§ 3.4. sau Anexe, lista J) sau bazelor (§ 3.5. sau Figura 20), cât şi un câmp despre elemente prehensoare (§ 3.6.) - toate acestea absente din exemplele date, din motive de spaţiu. Fragmentaritatea este tot o descriere a mărimii relative a părţii recuperate şi întregite, referitor însă nu la componentele vasului (aşa cum sunt descrise la fig. 18), ci la procentul de diametru conservat, respectiv din buza sau din baza vasului[33]. Dintre posibilele dimensiuni măsurate şi notate, în exemplul dat avem doar “diametrul alăturat” (respectiv diametrul la gură sau cel al bazei, primul fiind cel notat în cazul în care le cunoaştem pe amândouă). Notarea înălţimii pare, de asemenea, foarte utilă, ca şi rezervarea unui câmp separat pentru fiecare dintre aceste dimensiuni. În fişa inventar Anexe, secţiunea 1, N, mai avem un câmp despre arderea secundară, cu menţiuni şi detalieri pe câmpul “observaţii”; totalizarea acestor informaţii la nivel de complex poate conduce la concluzii interesante atât despre finalul complexului, despre modul de utilizare a complexului, dar şi a diferitelor tipuri şi specii ceramice. În fine, ultimul câmp este rezervat precizării clasei funcţionale, dacă aceasta este cunoscută sau bănuită (îndoiala trebuie marcată).

În utilizarea fişelor se pot folosi codurile[34], ca în exemplele date, sau scrierea în clar. Cea din urmă soluţie, aparent mai comodă, va conduce la probleme mari în faza de prelucrare. Organizarea acestor fişe este gândită în primul rând pentru cei care nu consideră necesar să adopte sistemul de prelucrare numerică Compas, fiindcă cuprinde şi informaţii despre dimensiuni, care, în mod normal, îşi au loc în altă parte.

Ideea esenţială - indiferent de opţiunea pentru o variantă de lucru sau alta, de integrare la un nivel la altul al Sistemului Compas - este înregistrarea individuală a fiecărui fragment ceramic şi aplicarea aceloraşi criterii întregului lot ceramic. Evident, ar fi preferabil ca pentru marcarea fragmentului ceramic să fie folosită sigla şantierului şi numărul de ordine, şi nu unitatea stratigrafică sau secţiunea/caroul (care rezultă oricum din baza de date)[35]. Aplicarea ambelor marcaje ar fi cronofagă iar uneori chiar dificilă.

Nu numai că nu este necesar să facem o bază de date distinctă pentru fiecare şantier, dar nici nu este de dorit. Prezenţa materialului din mai multe situri în aceeaşi bază de date - iar pentru serii similare de informaţii, în aceeaşi tabelă - crează avantajul unei comparaţii directe între caracteristicile mai multor şantiere; în exemplele date vedem că piese de pe şantiere diferite împărtăşesc acelaşi cod de fabricaţie. Astăzi nu mai există o problemă reală a dimensiunii bazelor de date. Computere absolut obişnuite, de mare serie şi de găsit aproape oriunde, pot duce fără probleme tabele de sute de mii de înregistrări, pe câteva zeci de câmpuri. În legătură cu asemenea baze substanţiale sunt de luat însă mari precauţii de securitate, vis-à-vis de drepturile de acces, de măsuri antivirus şi copiile de siguranţă. În legătură cu acestea din urmă este de subliniat că dischetele nu sunt recomandate pentru stocare (în nici un caz mai mult de un an). Copiile de siguranţă se fac în formă arhivată (comprimată§), pe un alt disc decât cel de lucru, sau, în cel mai rău caz în alt director (“folder”) decât cel curent. O dată pe an arhiva ar trebui copiată pe CD (costurile au devenit banale), copie pusă în siguranţă, într-un dulap metalic (eventual în altă încăpere sau clădire). Cei care deja s-au ars mă vor înţelege...

Dacă modelele oferite până aici se adresează mai degrabă celor reţinuţi, normal ar fi să prezint foarte scurt, schematic, organizarea internă a unei baze de date tip Compas. Am făcut acest lucru, pe scurt, în Anexe, secţiunea 1, final (= lista O, p. 35).

ÎNAPOI LA SUMAR VOLUMUL I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – SECŢIUNEA A II-a A TEZEI

---

[31] Doar pentru exemplificare, la această oră baza de date Compas operează cu 15 tabele rezidente, 5 tabele ataşate (aparţinând unor baze de date distincte, cu propriile ramificaţii), circa 120 de interogări, 3 form-uri şi un macro monstruos, plus altele mai modeste.

[32] ORTON & 1993, anexe, în special fig. A.3., p. 234, cu diferenţe apreciabile (în sensul complexităţii).

[33] În acest scop, cartonul pe care se citesc diametrele este împărţit în 10 sau 20 de părţi egale.

[34] Vă puteţi întreba - şi pe bună dreptate - cum veţi ţine minte atâtea coduri? Cu hârtii lipite pe pereţi? Se poate şi aşa. Într-un formular (electronic!) al bazei de date însă, va fi mult mai uşor, folosind aşa zisele “câmpuri controlate”; acest lucru înseamnă că atunci când ai ajuns la câmpul cu pricina, faci un click şi apare lista codurilor, cu explicaţii cu tot; se dă un alt click, pe situaţia care corespunde descrierii - şi gata, s-a înregistrat ceea ce trebuie.

[35] Oricum, fragmentele ceramice se păstrează grupate pe unităţi stratigrafice sau complexe.

§ Aş reveni asupra acestei indicaţii (în textul originar). La preţul de astăzi al unui CD, “economia” realizată este cu totul nesemnificativă. Stocarea în formă nearhivată prezintă avantajul unui acces direct la informaţie, fără descărcarea pe disc.